Căutând înțelepciunea străbunilor (partea I)

Ieșind într-una din aceste frumoase zile de primăvară în minunatul spațiu al moștenirii neamului românesc, mi s-au reactivat o serie de simțuri ce păreau uitate într-un sertar al conștiinței mele. Cu toate că urmăresc continuu menținerea unei legături cu aceste lucruri, contactul direct, și nu doar prin cărți sau minte, cu ceea ce înseamnă poporul român mi-a transmis senzații uitate sau poate atrofiate…

Cert este că vizita la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, cu intrarea dinspre Șoseaua Kiseleff (nr. 28-30), mi-a trezit totodată și numeroase amintiri de pe vremea când veneam aici pentru a mă relaxa sau pentru a căuta…

De data aceasta vizita s-a datorat pasiunii mele pentru fotografie, astfel că împreună cu prietenii mei pasionați de asemenea, am ajuns întâmplător la una dintre casele care mi-a atras atenția acum mai mulți ani…

Pe atunci căutam inspirație pentru a redacta un proiect legat de tradiția, cultura și arta poporului român. Am ales la acea dată arhitectura tradițională și cum cel mai bun loc de inspirație era muzeul în aer liber fondat de renumitul etnograf și sociolog Dimitrie Gusti în 1936, m-am gândit să-i fac o vizită.

Redau mai jos observațiile făcute la acea dată, care, atunci ca și acum, au constituit un moment de inspirație pentru mine.

„Este o zi frumoasă de mai, iar muzeul satului este plin de vizitatori curioși, chiar și de peste graniță, dornici ca și noi să afle cât mai multe lucruri despre tradițiile românești. Cu toate astea nu uităm scopul vizitei noastre așa că iuțim pașii, cotind pe una dintre aleile muzeului, ce duce spre casele din nordul țării. Atenți, fiecare încercând să-și ochească subiectul proiectului [n.a.: eram mai mulți colegi care primisem această temă de proiect], ajungem aproape de lac, unde, cu privirile aruncate în stânga și dreapta, observ o casă deosebită. Cotesc iute la stânga și urc poteca ce duce chiar la ea. Mă uit și…da! Asta e casa căutată!

Casa1Casă din nordul Bucovinei – sec. XVIII (Foto: Bogdan Olariu, Yashica T3, 35 mm – film, mai 2007)

Încep prin a o înconjura și a face poze din diferite unghiuri. Casa este de proveniență din zona Bucovinei de nord, din Straja mai exact și datează din sec. al XVIII-lea. Adăpostul este nici prea mare, nici prea mic, de dimensiuni medii aș putea spune, având o arhitectură pe cât de simplă, pe atât de plăcută. După ce termin cu aparatul magic, îmi scot obiectul de scris, câteva foi, scăunelul pliant și încep să analizez.

Observ întâi că locuința este construită numai din lemn. Doar fundația este formată dintr-un pat de roci, însă nu prea înalt, peste care vine o podea groasă. Pereții sunt formați din bușteni zdraveni, îmbinați la colțuri prin cunoscuta tehnică a cozii de rândunică și vopsiți cu var. Ușa și ferestrele sunt de dimensiuni mici, dar bine integrate în corpul casei. Acoperișul este înalt și acoperit cu șindrilă, prelungindu-se mult în afara casei. Prispa, lată de un metru, înconjoară casa, fiind protejată în totalitate de acoperiș. Pe ea se odihnesc o bancă lungă, așezată sub ferestre, precum și o râjniță mare.

Rajnita mareRâjnița mare (Foto: Bogdan Olariu, Yashica T3, 35 mm – film, mai 2007)

După ce observ toate acestea, trec la pasul următor, adică la interiorul casei. Înăuntru mă întâmpină o răcoare plăcută, preferabilă arșiței de afară. Planul structural al casei este cât se poate de simplu. Astfel, ea e formată din trei încăperi: tinda (un fel de cameră de lucru și în același timp antreu), camera de locuit și cămara, aflată în capătul tindei. În casă nu există podea, ci doar un postament din pământ bine bătătorit, iar pereții sunt de asemenea văruiți.

Mă uit întâi în tindă, în care se află o sumă de unelte și obiecte de uz casnic: putini, ciubere, un butoi din lemn, vase și căni din lemn aranjate frumos pe policioare, precum și o banchetă mică. Prinse de pereți stau atârnate două coșuri împletite, traiste din lână și o șa din lemn.

Apoi, îmi strecor privirile în camera alăturată, camera de locuit cum i se spune. Încă de la început sunt izbit de numărul mare de paturi, aflate pe trei dintre laturile camerei. Trecând însă peste acest fapt, observ că este foarte bine luminată, având ferestre pe două laturi, lucru absolut necesar având în vedere că în secolul al XVIII-lea nu era electricitate.

În partea stângă a camerei, în colț, se află cuptorul, clădit din cărămizi, date apoi cu var. În jurul lui stau așezate obiecte necesare gătitului: vătraie, ulcele, clești, tuciuri și altele. Cuptorul este încadrat de băncuțe din lemn, iar în spatele lui, pe o prelungire a sa, sunt așternute două paturi, locurile cele mai bune pe timp de iarnă.

Apoi, în colțul cel îndepărtat al camerei, suspendat de tavan printr-un stâlp de lemn, se află un pat dublu. În continuarea lui, făcând înconjurul camerei, stau paturi de câte o persoană. Fac repede socoteala și găsesc că în cameră ar putea dormi lejer șapte-opt persoane, un lucru normal de altfel, pentru acele timpuri. Pe paturi, dar și pe pereți stau așezate cu grijă pături și covoare, țesute cu migală din lână, având ca model carouri, pătrate și benzi. Tot pe paturi, stau așezate două lăzi de zestre, pictate cu motive florale, altădată în culori vii, acum șterse de vreme. Pe peretele din răsărit stă agățată o icoană pictată pe lemn, dar pe al cărei sfânt nu-l recunosc din cauza urmelor lăsate de trecerea timpului.

În sfărșit, în dreapta intrării, ușor de trecut cu vederea, stă un dulap plin cu vase și străchini din lut pictat, precum carafa de pe masa dreptunghiulară, din lemn pictat, ce stă în mijlocul încăperii. De menționat și policioara lungă, agățată deasupra patului suspendat, pe care se odihnesc alte pături și perne brodate cu flori.

scan0001Planul casei (Bogdan Olariu, mai 2007)

La final mai arunc un ochi prin încăperea luminată, cu multe paturi, policioare, dulapuri, grinzi zdravene, cu suficient spațiu de mișcare și nu pot să nu constat ingeniozitatea cu care a fost concepută, menită să utlizeze la maximum spațiul destinat viețuirii atâtor suflete.

Înainte de a părăsi casa, arunc o privire și spre tavan, dar constat cu stupoare că acesta lipsește cu desăvârșire, lăsând un loc gol prin care să poată fi “admirat” acoperișul construcției. Desigur, asta numai în tindă, căci deasupra camerei se află un strat gros de bușteni, peste care pot fi puse și alte lucruri.

Coada de randunicaTehnica îmbinării în coadă de rândunică (Foto: Bogdan Olariu, Yashica T3, 35 mm – film, mai 2007)

Mulțumit de informațiile adunate, ies din casă pe prispă, unde dau de cei doi însoțitori ai mei, odihnindu-se pe băncuță. Le zâmbesc și vreau să iau și câteva schițe, însă la insistențele colegilor mei, deja plictisiți și cam moleșiți de căldura, ce-i drept cam mare, amân pentru altă dată.

Fiind gata de plecare, mai aruncăm o privire spre casele încărcate de tradiții și de aerul specific satului românesc și ne îndreptăm spre ieșire.

Proiectul a luat sfârșit ! ”

 Mai 2007, București

Desigur, textul oferă viziunea mea de atunci asupra spațiului observat, însă nu este mai puțin adevărat că și acum, ba chiar mai mult, aceste lucruri mă inspiră, îmi dau o anume liniște, o pace interioară. Legătura ce există între noi și străbunii noștri este extrem de importantă, iar astfel de „portițe”, care în final ne dezvăluie adevărate căi de conexiune directă cu trecutul nostru, au menirea de a ne ajuta să … trăim! Iată moștenirea neamului românesc! Dar despre aceste lucruri într-o altă scriere…

Eu

Foto: Valentina Gabur, martie 2014

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în Acasa, Alte scrieri și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s